Doar un cadou

fara nicio cauza, ma gandeam azi dimineata la cadouri… valoarea lor materiala si spirituala capata alte sensuri de la caz la caz…

dintre toate cadourile pe care le-am primit in viata mea, cel mai drag mi-a fost cel primit la aniversarea celor 21 de ani…

de la banalele felicitari, “un pix pe jumatate folosit”, ursuleti de plus, agende, bani, ţoale… la parfumuri scumpe si inelul de logodna, am tot primit lucruri mai mult neinspirate…

ce mi se pare ciudat e ca “lucrul” de care va vorbesc e daruit de o fata, nu de un baiat…

Aveam 21 de ani… si o cunosteam inca din clasa a VIII-a. Am terminat aceeasi scoala si acelasi liceu. Eram in primul an de facultate (parca) si eram colege de grupa. Nu am fost niciodata apropiate, dar era ceva care ne unea: timpul si muzica. Fara sa ma astept, intr-o zi, aproape de ziua mea (care este in decembrie) mi-a dat o hartie… da! O hartie, pe care scrisese cu pixul o poezie! Mi-a zis ca stie ca implinesc 21, dar ca ea crede ca poezia ar putea semnifica ceva pentru mine.

Am citit-o.

Am 20 de ani si ma exprim
intr-o odaie de hotel, spre seara
stam impreuna cei ce ne iubim
infiorati de iarna de afara.
de ce sa mint, prietenii mei nu-s,
dar vuiet la fereastra da tarcoale...
inchipuirea-mi numai, v-a adus
prieteni dragi, pe scaunele goale,
dau un ospat -am 20 de ani.”

(N. Labis, Am 20 de ani)

I-am multumit… si am plecat. Mi-a venit sa plang. De ce dintre toate cadourile acesta a fost cel care mi s-a intiparit in inima? De ce a trebuit sa fie o femeie si nu un barbat omul care a facut gestul?

Ii multumesc si-i voi multumi toata viata.
Azi ma gandesc iar la mesajul de mai sus. Cat de mult am simtit in anii astia care au trecut sageata virtuala a acestei poezii…
…. si totusi e frumoasa….