Cui i-e frică de Imre Kertesz? Cine are curajul să numească indincibilul, să accepte că excluderea de oriunde nu reprezintă implicit includere în altceva?! Că o poveste în care un evreu este protagonist nu înseamnă în mod direct o aderare la literatura iudaică, fiind totuși o asumare radicală a Holocaustului? De fapt, ce scrie Imre Kertesz? El însuși ne răspunde în romanul său, Kadiș pentru copilul nenăscut: "În anii aceştia mi-am dat seama şi de adevărata natură a muncii mele, care în esenţă nu e altceva decît săpare, săparea mai departe, pînă la capăt a acelui mormînt pe care alţii au început să mi-l sape în nori, în vînturi, în neant." Pentru această adevărată natură a muncii sale i s-a oferit Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2002.
Textul amintit mai sus reprezintă acel roman care poate fi citit ca un jurnal, ca un eseu, ca o meditație asupra vieții si nu în ultimul rând, ca poezia unui om care a supraviețuit Auschwitzului.
Scris la persoana I, romanul depășește intenția unui jurnal, comunicându-se mai mult decât epic propriului autor, cititorilor conștienți, dar și conștiinței unei lumi contemporane care a depașit un război mondial, a cărui culminare a însemnat Auschwitzul. Kertesz transformă romanul memorialistic tradițional într-unul modern, printr-o strategie care se releva intr-un sistem complex: lingvistica, semantica, sintaxa. Intentionalitatea scriitorului se dezvaluie direct, fiind confirmata de vocea naratorului: „problema sensului muncii mele”, „ Cum sa-i fi explicat sotiei mele ca pixul meu era sapa mea?”, „nutrind intre timp un inselator gand ascuns, gandul amagitor al rezultatelor, al literaturii sau poate chiar- doamne, iarta-ma!- al succesului.” (p. 85) Acestea sunt doar cateva exemple care apar reluate pe tot parcursul romanului.
Autorul oferă piste de lectură care la o primă vedere par clare, deși complexe: titlul, ca un motiv anticipativ; roman despre holocaust, roman-eseu într-un dialog cu sine însuși, poveste de viață și moarte, roman absurd, ironic etc. Totuși, din titlu încă, autorul cerne cititorii. Kadiș reprezintă rugaciunea evreiasca de înmormântare. Cititorul neavizat este trimis la o primă informație care i se deschide doar căutând, doar intrând în lumea iudaică. Scriitorul nu permite nicio clipă de respiro, niciun moment in care să poți afirma: ”Da! Am înțeles total”, și nu pentru ca nu ai înțelege, ci pentru ca nu ai timp. Este poate un prim moment de întâlnire cu omul Kertesz și cu omul narator care transferă empatic timpul său, cititorului ideal. Faptul ca am aflat ce înseamnă kadiș, este doar o canalizare spre a înțelege ca titlul ne descoperă o ușă încuiata. Metafora rugaciunii închide în ea moartea, viața, dar și inexistența. Caci paradoxul lui Schrödinger (un paradox care apare în urma experimentului cu o pisică pusă într-o cutie perfect închisă care poate fi și vie și moartă în același timp), se poate aplica și aici: tatal care nu devine tată, scrie un kadiș pentru copilul care nu va exista niciodata.
Și cum titlul este o piedică aproape invizibilă pentru cititorul naiv, autorul își anunță brusc, direct intenția creatoare. Prima pagină te lasa fara aer, la propriu. Ceea ce pare un text la prima vedere, este doa o frază întinsă pe 17 rânduri. O frază amețitoare, contradictorie în ea înseși, filosofică și expresivă atât la nivel stilistic, cat și afectiv: “«Nu!» - am spus eu îndată și imediat, fară șovăire și aproape instinctiv, căci a ajuns cu totul firesc ca instinctele noastre să funcționeze în contra propriilor noastre instincte, ca, așa zicând, contrainstinctele să funcționeze în locul instinctelor, ba chiar ca atare – o fac pe spiritualul, asta dacă tot acest tot poate trece drept spiritual, adică dacă adevărul gol-goluț, deplorabil poate fi luat derept spiritual, ceva ca o vorbă de duh --, îi povestesc așadar filozofului ivit în calea mea, după ce și el, și eu ne-am oprit ca într-o tresărire în pădurea de stejari, împuținată și pe care o auzeai gâfâind ca de boală, poate de vreo ftizie, sau cum să-i spun: mărturisesc că sunt de o păcătoasă inocență în privința copacilor, doar brazii îi recunosc de îndată, după ace, ei da, și platanii, dat fiind că ei mi-s dragi și chiar și azi, chiar și cu contrainstinctele, recunosc ceea ce iubesc, chiar daca nu cu acea recunoaștere subită, care te izbește în piept și-ți face stomacul ghem, electrizantă, gata de salt, cu recunoașterea, ca să zic așa, inspirată cu care recunosc ceea ce urăsc.” (p.9) Așa începe romanul, așa continuă, propunand cititorului o altfel de lectură, una care doare, așa cum pe narator îl doare actul scrierii. Tema vieții, a condiției umane, se descifrează încă din prima frază, încifrând în ea, și de fapt în tot monologul, Holocaustul, paternitatea (refuzată), moartea asumată, iubirea și absurdul lumii moderne : “ma tem ca eu nu mai pot descrie nimic decat asa, cu pana muiata în sarcasm, în bataie de joc, poate si cu oarecare haz”. (p. 14) . Și cum expresia bogată și alambicată nu transmite întreg focul scrierii, semnele de punctuație vin ca o completare necesară ca o pată de culoare pe o fotografie alb-negru. Acel Nu! scurt țipă din pagină și fara precizarea autorului: ”urlase, scheunase ceva în mine”(p.11). Fraza se reia pe tot parcursul romanului transformată, ciuntită, alungită, dar în fond aceeași, ca o gaură rămasă în ușa din care s-au scos cuiele, ca o permanentă tortură a celui care nu concepe că ” pentru Auschwitz nu există explicații” (p. 44), căci Auschwitzul este o explicație în sine, deoarece ”răul are întotdeauna o explicație rațională”(p.44).
După Auschwitz se poate trăi doar într-un singur fel, murind. Viața personajului B. este o cale sigură către moarte, iar trăirile lui se reduc la regretul unei existențe pierdute și la revolta împotriva unei lumi în care integrarea nu se mai poate realiza. El nu dorește copii, căci nu dorește putere. De fapt are oroare de aceasta și în speță de puterea pe care o poate avea tatăl asupra fiului. Imaginea grotescă a internatului oferă un exemplu concret al unei asemenea relații patriarhale: „ […] aceste scări, ei bine, să rezumăm pur și simplu: sunt murdare...Șirul de dormitoare făcut harcea-parcea, apartamente comune peste apartamente comune... Locuința directorului. A tartorului. Locuința temută și tăcută și reducându-te la tăcere și îndemnându-te și obligându-te să umbli în vârful picioarelor. […] Stăteam la locurile noastre, primeniți, dichisiți, treji, flămânzi.(Tot timpul eram flămând, flămând.) În capul mesei, profesorul, în capul fiecărei mese un profesor. Avea să îngâne o rugăciune. O rugă scurtă, prudentă, s-ar putea spune, diplomatică.”(p. 96-97) B. nu are de oferit nimic nimănui. Nici viitorului copil, în fața căruia ar sta cu capul plecat, nici frumoasei sale soții care nu îi poate redeștepta speranța. Nici măcar amintirea învățătorului nu-l poate determina să întrezărească vreo luminiță salvatoare.
Această confesiune determină o legatură profundă între narator și cititor, căci rolurile se inversează, cel care creează fiind și cel care își contemplă „munca”, iar cel care citește ar putea oricând să reia povestea de la capăt și să o recreeze, căci nu Auschwitzul este esența mesajului, ci ființa însăși, interiorul dramatic al fiecăruia: ”existența mea văzută ca posibilitate a existenței tale și încă: inexistența ta văzută ca lichidare necesară și radicală a existenței mele.” (p.72) Cititorul este atras în subtilitatea analizei şi in fineţea disocierilor care conturează universul scindat al lui Kertesz. Legătura cu cititorul se formează violent prin sheme de limbă intenționate: ” Doamne Dumnezeule”, ” slavă domnului”, ” tu nu ești” (un tu general care nu se descoperă complet nici la finalul romanului, un tu care poate fi soția, doctorul Oblath, cititorul sau chiar naratorul însuși), ”îi relatez—îi relatam—” (p.12), ”Doamne, iartă-mă!” și altele de genul acesta care dau senzația că el, naratorul, este în spatele tău și te bate pe umăr încercând să îți atragă atenția la tot ce înseamnă viață.
O altă pistă de lectură ni se deschide atunci când la o citire literară ne întrebăm ”cum spune?” și nu doar ”ce spune?”. Metalimbajul, melange-ul de stiluri (beletristic, științific, colocvial), parodia, sarcasmul, parabola, toate acestea mărturisesc un act eliberator: “daca scriem purtam un dialog, am citit pe undeva, pe vremea cand mai exista dumnezeu, probabil ca purtam un dialog cu Dumnezeu, acum, ca nu mai exista, e de presupus ca omul poarta un dialog doar cu alti oameni sau într-un caz mai fericit cu sine însusi”. (p. 25) prin care își asumă moarte prin actul scrierii, folosind penelul pe post de hârleț. Kertesz combină colocvialul, argoul și limba sobră, științifică pentru a crea un joc în care temele grave (moartea, viața, iubirea, paternitatea, iudaismul și Holocaustul) devin cotidiene, omenești și chiar intrinseci naratorului evreu. El conduce lectorul prin cultura și literatura universala (amintind de Rainer Maria Rilke, Kant, Spinoza, Gustav Mahler, ”der spring noch auf” (nu se vorbește despre), în idiș, Mauthausen, cotul Donului, Reck (p. 38), Robert Musil, Stavroghin, Iago, Kafka, Proust, Joseph Roth, citand din Wittgenstein și Nietzsche, p. 79), sub masca modestiei (el e doar un simplu traducător) încercând să întregească totul la paradoxul acceptării prorpiei vieți, și mai ales propriei nașteri ca evreu într-o lume poli-culturală. Relația dintre NU și DA se concretizează în relația dintre iubirea erotică, uneori carnală (pentru evreica frumoasă, p. 25), iubirea pragmatică ( evreica-soție care îi completează munca și viața) și iubirea platonică (pentru actul scrierii care de fapt devine narcisistă, căci in text se confundă scrierea/munca/ existența), dar și lipsa iubirii (”teama mi-e că în mine nu există iubire”, p.14). Apoi paradoxul se continuă prin iubirea morții care, vazută ca un contrainstinct, devine instinct vital. Moartea și viața de după Auschwitz sunt punctate prin câteva imagini-simbol: povestea Domnului învățător (p.72), viața de licean (p. 96), ”femeia cheală în halat roșu la oglindă” (” mi-a explicat că familia acestei rude a noastre e poliș și că, din motive religioase, polișele se rad în cap și poartă perucă,adică șatl; și apoi, mai tîrziu, când a început să devină din ce în ce mai important faptul că și eu eram evreu, dat fiind că, așa cum a reieșit încetul cu încetul, asta implică în general pedeapsa capitală, probabil că pur și simplu pentru a-mi vădi în toată ciudățenia sa dar măcar într-o lumină mai familiară acest fapt derutant și bizar- adică acela de a fi și eu evreu-, m-am pomenit înțelegând deodată cine eram: femeie cheală în halat roșu la oglindă.”) (p.28).
Orizontul de așteptare nu este întotdeauna confirmat, căci imaginile oferite sunt ambigue și înșelătoare. Deși lectorul este condus pe „drumul” din „pădurea de stejari” din „stațiunea de agrement”, toate sensurile duc către un pesonaj cu probleme mentale, un personaj închis. Totuși el este liber și confirmă această libertate în care timpul numai curge diacronic, ci fără vreo regulă exactă, poate doar după regula inimii. Iluzia de real cade pe un plan secundar, căci ceea ce contează este doar realitatea internă, spirituală. Structura de suprafață a textului punctează personaje chinuite, refulate, complexate, puternice, vioaie, dure, și povești banal-hilare, dramatice sau chiar tragice. Dar în structura de adâncime, toate acestea deschid porți spre viziuni mai presus de istorie sau viață. Cum se scrie? Ce se scrie? Ce rol are literatura? Ce rost si ce scop are ea? Ce putere are un om, un scriitor și cum se poate salva el din fața destinului implacabil? ... sensul ființei, sensul creației... toate sunt întrebări pe care Kertesz și le adresează indirect prin intermediul eului narator.
Dezrădăcinarea dublă (din asumarea evreității sale, dar și din tagma scriitorilor de succes) îl conduce spre o percepție tragică a realității și în final spre înstrăinarea totală ce are ca punct culminant săparea metaforică a mormântului propriu, dar nu ca o catabază, ci ca o anabază insolită și inedită, ca un strigăt de revoltă îndreptată către lume și chiar către sine: un mormânt în nori.
Si totuși Kertesz este un scriitor profund. Romanul lui este greu de citit. Te amăgește prin numărul mic de pagini, dar ți se înfățișează sincer, din primul paragraf. E ca și cum ar afirma: " vrei să mă citești? ai grijă, că te înhami la ceva amețitor!" Cititorul lui trebuie să fie avizat și mai ales trebuie să aibă răbdare. Căci jocul literar la care te provoacă îmi amintește de schemele de lectură ale lui Eco. Jocuri de limbă, umor subtil și fin, personaj transparent, alunecos, dar totodată plin de substanță (un fel de bufon al regelui, un bufon absurd într-o lume modernă, carnală si tragică). Kertesz surprinde și ca un anti-Coelho, căci întâlnim și aici o pildă, numai că la un nivel mult mai înalt, și prin abilitatea de a satisface nevoile celor mai riguroși cititori: carte despre carte, filosofie, biologie, economie, absurd, logoree, umor, actualitate, istorie, iudaism, Hitler, și nu în ultimul rând viață. Viața pe care el, autorul, și el, personajul, și-o asuma negând-o: "Nu!- am spus spus de indata si imediat, fara sovaire si aproape instinctiv, caci a ajuns cu totul firesc ca instinctele noastre sa functioneze in contra propriilor noastre instincte..."
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu