De dimineata

 Am senzatia ca e foarte devreme, ca e ora 4 sau 5 sau cam asa. Totusi, la ora asta, orasul e plin de oameni care inca au ramas cu inima si nasul in patul cald de acasa, dar cu picioarele pe strazile care-i duc la serviciu, la scoala sau oriunde ii cheama viata. Inca o zi de munca in care sa te gandesti ca e din ce in ce mai frig, ca miroase a iarna, ca-s frumoase frunzele galbene, dar parca maine o sa ninga si poimaine vor veni iar tarabele alea cu romani-unguri cu tot cu oalele lor de lut ars, cu lemnele sculptate, cu mormanele de pietre semi-pretioase si mai ales cu zecile de kitschuri pe care nu te poti opri sa nu le cumperi... sau poate doar sa le privesti. Si apoi e iarna si e sacrificarea lui Ghita si e Craciunul. Cumva, saptamana viitoare vine vacanta/concediul. Si uite cum s-a mai dus o vara si un an! Poate ca o sa pleci la munte, dar intre timp mai ai cateva zile de rezistat pe baricade.
  Eu sunt in vacanta. Cine-si poate imagina vacanta in octombrie?! In jurul meu, oameni ciudati care se incapataneaza sa urce in autobuz si sa mearga la munca. Elevi somnorosi, cu tigari atarnande, curg in gasti mici spre scoli. Iar eu, in pat, cu laptopul pe picioare, incerc sa inteleg ca lumea nu se opreste odata cu mine.
  Borges asteapta rabdator sa-i citesc intregul volum, Nedelciu se multumeste cu 3 proze citite integral, si alte cateva, printre randuri, iar Universul isi rade in barba.
 Daca v-ar spune cineva ca peste un an veti intalni un prieten pe viata sau veti avea un baietel sau veti castiga potul cel mare la loto... ca o sa va imbolnaviti de hepatita sau ca o sa va ingrasati 15 kg, il credeti?! Ne putem imagina orice, putem spera orice si, de ce nu, am putea crede orice. Suntem oameni. Nimic din ce e omenesc nu ar trebui sa ne fie strain. Dar daca cineva v-ar spune ca peste un an, peste doi, peste zece, nu se va schimba nimic, ca veti fi aceiasi, cu aceleasi sentimente, sperante, probleme, cu aceeasi inima, nu l-ati crede... cu siguranta nu l-ati crede.