In santier

Anul trecut pe vremea asta scriam un articol mohorat... vine toamna, si odata cu ea vin zile urate. Urate nu pentru ca ploua, urate nu pentru moartea frunzelor, urate nu pentru inceperea anului scolar... nimic din toatea astea, ci urate pentru ca undeva acolo asteapta frigul ca un lup ce sta la panda si mai ales, urate pentru ca se mai sfarseste un an in care as fi putut sa fac mult mai multe.

Totusi astazi e un 1 septembrie altfel, unul atat de aglomerat si cu atatean visuri, incat toamna care abia s-a nascut pare fericita. In toate camerele miroase a ciment si nisip si apa; Cocaina din alba cum era a devenit gri, iar mobilierul si restul obiectelor atenteaza cat mai mult spre o pozitie suprarealista. Peste toate, timpul isi inghite coada ametitor. Si tocmai faptul asta e multumitor.