Cartofi prajiti si ganduri jucause

    Cand urcam scarile ma gandeam la tine. Urcam scarile zambind ca oamenii stiu sa zambeasca in statii de autobuz fara motiv si fara agresivitate. Un francez care nu era francez, care vorbea araba si care s-a urcat in primul 102. Care mi-a zambit. Si apoi tu cu gandurile tale atat de frumoase, de parca sunt ale mele sau de parca mi-ar veni in intampinare si m-ar saruta inopinant pe ceafa.
    Si iar probleme rezolvate razand si cu spirit sigur ca nimic nu-i imposibil decat imposibilul...sau poate nici el. Nu stiu daca vorbele mari pot fi crezute. Stiu doar ca uneori e nevoie de ele. Mi-e imi era ieri dor (ce-i drept, nu doar ieri). Cartofi prajiti si ceai de tei cu miere si vin rosu la bidon de doi litri. Ciorapi cu degete, colorati nebun si vorbe mari si muuuuuulte. Si planuri. Tristeti neimplinite si nesfarsite.
   Un sarut intr-un alt oras, fuga spontana cu miros de brad, de lemne taiate si oameni cumsecade. Un tu care te-ai transformat atat de tare incat nu ti-a mai ramas decat sarutul ascuns... poate ca nu ai fost niciodata asa cum te-am cunoscut. Poate ca era doar un tu de acolo si de atunci ca sa ramana asa mereu.
 Si tot acolo, dar cu o alta ea, cu un alt dor, de altfel. Lucruri pe care doar tu le intelegi pentru ca doar tu le-ai trait alaturi de mine. Ma trezeai la 12 noaptea ciupindu-ma pentru ca adormeam in timp ce vorbeai. Cautari.
  Cand e liniste imi pot imagina orice. Suprafetele sunt inselatoare. Iar ochii spun mai multe decat gura.